Northeastern — a treia navă de crabi pe care a lucrat Renat Besolov

Cu timpul, echipajul a devenit ca o mare familie. Fluctuație de personal în flotă există mereu — azi unul, mâine altul —, dar tocmai pe „Northeastern” s-a creat atmosfera unei echipe adevărate: glume comune, felicitări de sărbători chiar și când ești acasă. Ne leagă nu doar marea, ci și uscatul: ținem legătura și ne vizităm. Nu e genul de muncă în care câștigi bani și uiți oamenii — aici colegii devin parte din viața ta.

În această echipă am intrat nu ca cel mai tânăr — cu trei ani de experiență în flota de crabi și, prin urmare, mai sigur pe mine. În ciuda echipajului deja închegat, băieții mă ascultau, mă întrebau cum făceam anumite lucruri pe alte nave, cum e mai bine. O atitudine bună, care îmi plăcea.

Potrivit amintirilor lui Renat, echipajul numea în glumă „Northeastern” „fratele” legendarei „Northwestern” din show-ul „Deadliest Catch” (Discovery). Pescuitul crabului de zăpadă la aceste latitudini ale Mării Barents a atras într-adevăr mai târziu atenția creatorilor show-ului: în Norvegia a venit Sig Hansen, căpitanul navei „Northwestern”. Potrivit lui Renat, interesul a ajuns și la nava lor, însă căpitanul a refuzat filmările.

Multe dintre fotografiile mele din acele voiaje au ajuns în ziare, reviste și interviuri — și astfel foarte mulți oameni au aflat despre pescuitul de crabi norvegian. Nu aveam o cameră profesională, filmam cu telefonul; la frig se descărca aproape instantaneu, dar aceste cadre redau întregul farmec al muncii de pescar de crabi.

Căpitanii erau de treabă și ne permiteau să facem fotografii. Când întâlneam un aisberg mare, căpitanul se apropia și noi îl priveam. Pe aisbergurile mari se văd urme de viață — urși, foci, lei de mare. O călătorie la aceste latitudini cu un spărgător de gheață nuclear costă în jur de 30 de mii de dolari pentru două săptămâni; lucrând ca pescar de crabi, ajungi aici gratuit — și pe deasupra câștigi, aduni o mulțime de impresii și prieteni din toată lumea.

Urși polari vedeam foarte des — la mii de kilometri de cele mai apropiate continente, în mijlocul Mării Barents, ei se deplasează direct pe gheață. La început pare că animalul plutește neajutorat pe un sloi în mijlocul mării, dar de fapt acesta este arealul său natural.

Uneori muncești — iar după ani te uiți la fotografii și te gândești: Doamne, cum s-au întâmplat toate astea. În timpul muncii, percepția pericolului se estompează: pur și simplu ieși în cart și faci acțiuni de rutină. Abia când debarci înțelegi cât de aspre sunt aceste condiții — gerul ajungea uneori la minus 30. Un loc interesant ca să te pui la încercare; dar, surprinzător, la noi nu s-a îmbolnăvit niciodată nimeni.

Pe puntea unei nave de crabi trebuie să te îmbraci lejer: efortul este intens, transpiri repede. Dacă te îmbraci gros, îți va fi greu să te miști, iar corpul nu va mai respira. De aceea ne îmbrăcăm astfel încât, ieșind pe punte, să ne fie puțin frig — în timpul muncii te încălzești. Nu reușești mereu să te schimbi, trebuie să reziști până la sfârșitul turei. Uneori te uzi literalmente până la lenjerie — ca în această fotografie.

Uneori dai peste viețuitoare marine interesante. Circulă povești că în Marea Barents se află destule nave militare scufundate — aici s-au dat lupte în al Doilea Război Mondial, iar de pe fund se scoate uneori ceva neobișnuit. Dintre cele obișnuite, pe lângă crabi, întâlnești peștele-lup tigrat — acesta vânează crabi și intră direct în capcane.

Crabul de zăpadă (Chionoecetes opilio) este principala captură a navei „Northeastern”. Este scos de pe fund în capcane, de la adâncimi de circa 300 de metri, procesat și congelat direct la bord: produsul finit merge pe piața fructelor de mare.

Crabii scoși sunt sortați direct pe punte: exemplarele comerciale sunt selectate și pregătite pentru fierbere și congelare. Munca merge repede — crabul viu trebuie să ajungă la procesare fără întârziere.

În careurile în care pescuim crab de zăpadă, foarte rar prinzi crab regal. Acesta trăiește la aceleași latitudini, dinspre Rusia, mai aproape de Novaia Zemlia; în Norvegia, asemenea exemplare în larg sunt o mare raritate. Crabul regal norvegian trăiește în zona de coastă și este pescuit de obicei de flota de ambarcațiuni mici.

Când vin ghețurile sau se pierd capcanele, le dragăm de pe fund cu o asemenea „pisică”. E o treabă periculoasă: pisica are capete ascuțite și, sub o tensiune mare, se poate comporta imprevizibil și poate fi proiectată în orice parte a punții. Băieții au avut destule accidentări din cauza asta, de aceea astfel de operațiuni sunt încredințate doar echipajelor experimentate.

Când lucrezi pe o navă de crabi — sau trimiți CV-ul pentru una — nodurile trebuie să le știi dinainte, învățate încă de acasă: în fiecare zi pe punte legi și îmbini frânghii de diferite tipuri. Cu timpul, toate aceste tehnici au intrat în cursul principal BFISHERMAN — ca, atunci când trimiți CV-ul, să nu mai fii începător, ci să înțelegi munca și nodurile. Faci asta cu mâinile goale în ger, cu mănuși e aproape imposibil; pielea de pe mâini se roade, dar merită.

Înainte de ridicarea și lansarea capcanelor, puntea se pregătește: se întind liniile, se verifică frânghiile și prinderile. De ordinea de pe punte depind direct viteza și siguranța întregului cart.

Înainte de fiecare ieșire în larg, căpitanul îi adună pe toți la o adunare generală: rotațiile pe navele de crabi norvegiene au loc la fiecare patru săptămâni, unii pleacă acasă, alții vin noi, și toți trebuie puși la curent. Începătorii primesc obligatoriu un instructaj de siguranță — li se arată hidranții de incendiu și echipamentul de salvare. Prezentarea durează în jur de o oră, apoi secundul le arată noilor băieți nava propriu-zisă.

Aici se văd primii subordonați ai lui Renat Besolov: lucram ca o echipă unită. Încă de atunci Renat era șef de punte și avea în subordine cinci oameni — ulterior zece.

Cu timpul, Renat a ajuns să aibă în subordine zece oameni — în această fotografie sunt opt. În gheața compactă de dincolo de Cercul Polar munca devenea grea: capcanele sunt greu de găsit, iar nava a stat câteva săptămâni în derivă, așteptând vântul care să împingă ghețurile. Capcanele nu pot fi ridicate direct prin gheață — se deformează, deoarece sunt făcute din țevi metalice subțiri, îmbrăcate în plasă.

Uneori Marea Barents te întâmpină aspru — în această fotografie termometrul arăta minus 20, trebuia să ne îmbrăcăm foarte gros. Limba principală de comunicare pe navele de crabi norvegiene este rusa: sunt mulți străini din țările CSI — Moldova, Ucraina, Rusia, Belarus, Kazahstan. Norvegienii îi respectă pe străini: aceștia nu cer să plece acasă în fiecare lună și muncesc mult și îndelung. Conform legii, 50% din echipaj trebuie să fie local (norvegieni sau străini cu înregistrare locală), iar cealaltă jumătate — din orice țară.

Echipajele sunt diferite. Pe „Polaris”, de exemplu, fiecare stătea la poziția lui fără nicio rotație. Devenind șef de punte pe „Northeastern”, am fost mereu de părere că toți trebuie instruiți și că oamenii trebuie schimbați la fiecare oră — cam atât durează o linie. Cine a scos capcane o oră poate acum să se așeze să pună momeală în cutii și să se odihnească; cine a alergat și a stivuit capcane — să se ocupe de altceva. Așa s-au conturat la noi cinci poziții de bază pe punte: fiecare știa ce are de făcut, iar munca mergea uniform, una după alta.

Începători vin la noi des și ne purtăm bine cu ei. Toată lumea are de câștigat dacă începătorul învață cât mai repede toate procesele și munca intră în ritm: dacă nu-l instruiești pe om, tot voiajul vei munci parțial în locul lui. Iar dacă funcția este acoperită, fiecare își face treaba și nu trebuie să cauți mereu soluții de ocolire.

În condiții de gheață stăteam des la timonă. Ca șef de tură coordonam munca și îi avertizam pe băieți să nu iasă degeaba pe punte, de aceea mare parte din timp eram pe puntea de comandă și asiguram legătura dintre căpitan și echipaj. Când căpitanul trebuia să lipsească, mă ruga să stau la cârmă. Odată a lipsit mult — iar bucătarul a adus pizza direct pe puntea de comandă. A fost foarte plăcut.

Ca și pe „Hunter”, pe „Northeastern” aveam un rol suplimentar în caz de urgență — pompier al navei. Exercițiile aveau loc regulat: verificarea echipamentului, exersarea acțiunilor, controlul aparaturii.

Odată, lângă noi se alimenta cu combustibil o navă militară norvegiană; pe punte stăteau marinari care discutau ceva. Lucram la bordul nostru, m-am apropiat, le-am privit nava și am întrebat dacă pot să mă fotografiez. Mi-au răspuns: da, sigur, nicio problemă — și chiar s-au dat la o parte ca să nu intre în cadru. Imaginați-vă așa ceva în altă țară — ar fi fost un eveniment. Aici totul a decurs ușor și simplu.

Între sezoane, compania ne cheamă să pregătim capcanele și tot echipamentul: să echipăm nava, să verificăm și să reparăm frânghiile, să ne pregătim complet de pescuit. Interesant e că la țărm plata nu este pe zi, ci pe oră, și de obicei lucrăm câte 12 ore fără zile libere. În Norvegia sâmbăta se plătește cu un coeficient de 1,5, iar duminica — dublu: doar pentru o duminică poți câștiga 500 de euro — cândva acesta era salariul mediu lunar în Moldova.

Pentru o lună de reparații la țărm, câte 12 ore fără zile libere, ieșeau circa 10.000 de euro, convertiți din coroane. Ca șef de punte răspundeam ca la țărm să nu se uite nimic: dacă pe mare nu ajung capcanele, geamandurile sau frânghiile, asta nu mai poate fi compensat cu nimic. Totul se numără cu miile: unii numără cutiile, alții capcanele, alții măsoară frânghiile, cineva aduce saci cu stivuitorul — și toate acestea trebuie ținute sub control, renumărând constant.

Întotdeauna luam cu mine ață și câteva ace: lucrurile au obiceiul să se rupă, iar așa salopeta poate fi cârpită. Norvegienii, ca mulți europeni, aruncă pur și simplu haina ruptă și își cumpără una nouă — de cusut se ocupă croitoreasa, iar ei înșiși de cele mai multe ori nu știu să folosească acul. La noi, străinii, ața și acul sunt mereu la îndemână: s-a rupt un crac de pantalon — îl coși și lucrezi mai departe.

Uneori rămâneam blocați în ghețuri atât de tare încât nu mai era cale de înaintare și trebuia să așteptăm o altă navă care să ajute la spargerea gheții din jur. Căpitanul ne lăsa fără probleme să coborâm pe gheață — să facem fotografii și video —, dar santinelele rămâneau mereu pe perimetrul punții și urmăreau urșii polari: până la urmă sunt prădători și e periculos.

În fotografie — circa 240 de kilograme de crab gata ambalat. În cală, dintr-un anumit motiv, a început să apară motorină, care a ajuns pe cutii. Crabul în sine nu a absorbit-o — ambalajul este multistrat —, dar ca produs finit nu mai putea fi acceptat și lotul a fost rebutat. Așa, din cauza unui fleac, întregul echipaj pierde bani. Crabul, desigur, nu l-am aruncat: o parte l-am mâncat, unii au luat câte o cutie acasă — e perfect bun, doar că aspectul comercial nu mai e același, iar reambalarea nu este permisă.