Polaris F144V — prima navă de crabi pe care a lucrat Renat Besolov

„Polaris” este o fostă navă americană de transport țevi, transformată în navă de crabi. Compania avea nevoie de o punte mare: navele de crabi iau pe mare sute de capcane și e nevoie de mult spațiu. Dar nava avea fundul plat, de clasă „fluvială” — iar aici, în Marea Barents, adâncimile de lucru sunt de 280–300 de metri, iar valurile leagănă puternic fundul plat.

A fost, probabil, cea mai dură încercare din viața mea. Aveam 21 de ani și nu mă confruntasem niciodată cu asemenea eforturi fizice. Carturi de douăsprezece ore, cu douăsprezece ore libere. Mulți începători din Rusia, Ucraina, Belarus și alte țări CSI; mulți plecau, nu rezistau. Eu nu aveam de ales: știam că această muncă este șansa mea de a schimba ceva.

A fost cea mai dură încercare din viața mea. Aveam 21 de ani.

La țărm ne împărțeam pe ture și făceam cart de pază, ca să nu urce la bord oaspeți nedoriți. Stăteam pe puntea de comandă, ascultam muzică și citeam prima carte a lui Robert Kiyosaki — „Tată bogat, tată sărac”. M-a prins atât de tare, încât pentru prima dată m-am gândit la active și pasive — și la faptul că activele trebuie să fie cât mai multe. În acea cursă i-am citit toate cărțile.

În această cursă îi convingeam pe toți să se fotografieze. Banii câștigați pe mare se vor cheltui, dar fotografiile rămân — sunt singurul lucru pe care îl poți arăta copiilor și nepoților. La început erau sceptici, mai ales față de un începător cu o asemenea idee, dar apoi le-a plăcut tuturor, iar în orice minut liber îi adunam pe băieți pentru câteva cadre.

S-a întâmplat ceva interesant: tot echipajul lucra fără căști, cu capul descoperit — doar cu căciuli. Apoi a venit ordinul căpitanului: toți să poarte căști. Echipajul s-a împotrivit, dar căpitanul și-a impus voința — era o cerință a companiei legată de asigurare și de reglementările de stat. Și în momentul în care toți și-au pus căștile, a început să se întâmple ceva incredibil: oamenii, unul după altul, au început să primească lovituri în cap — deși înainte, fără căști, nu fuseseră nici căderi, nici contuzii.

Banii din cursă se vor cheltui. Singurul lucru care va rămâne copiilor și nepoților sunt fotografiile.

Chiar pe punte aveam o baracă de șantier cu un fierbător de apă. În pauzele dintre manevre puteai intra acolo, să-ți schimbi mănușile, să te încălzești. Cea mai gravă crimă era să nu torni apă în el — băieții veneau de pe punte înghețați. Pe el scria chiar așa, în rusă: „Zalei menia” („Umple-mă”). Acest fierbător era cel mai bun prieten al nostru.

Stepan Moroz era șeful nostru de punte („maiorul”). După Norvegia s-a întors în Rusia, a absolvit facultatea de navigație și acum lucrează ca secund de căpitan în Extremul Orient — tot pe nave de crabi.

La sfârșitul sezonului, după ce am umplut toată capacitatea cu produse congelate, am încercat să luăm crab viu. Dar crabul de zăpadă este foarte capricios: cât timp mergi din zona de pescuit până la țărm, o parte dintre exemplare mor, iar cei morți îi trag după ei și pe alții. De aceea stăm la masă și triem — verificăm calitatea și care dintre ei au supraviețuit.

Bucătăreasa noastră se numea Irina — gătea mâncare obișnuită, de casă. Alături — Wathana Lakta Myhre, un tânăr de origine thailandeză, crescut în Norvegia. După cursa pe „Polaris” a intrat la universitate, a studiat navigația și ulterior a devenit căpitanul uneia dintre navele companiei Ervik Havfiske AS, care deține una dintre cele mai mari flote de palangriere.

Într-unul dintre carturi nu era crab și strângeam la bord stive mari de capcane, ca să le mutăm în careuri noi. Cu cât stiva e mai înaltă, cu atât nava cu fund plat se leagănă mai tare. Una dintre stive s-a prăbușit și l-a strivit pe Wathana — se suspectau coaste rupte. De pe țărm au chemat un elicopter și l-au evacuat la spital. Noi am continuat lucrul.

În acea cursă eram „numărul unu”: cu un cârlig special agăți capcana, o deschizi și scuturi crabul afară. La un moment dat, un clește a ieșit din capcană și m-a lovit în ochi. A durut foarte tare, dar ridicarea capcanelor nu poate fi oprită — mi-am acoperit ochiul și am terminat tura, ca să scoatem toate capcanele de pe fund. Căpitanul mi-a dat picături analgezice și m-a mutat de pe poziția expusă vântului pe puntea inferioară — să încarc capcanele cu momeală.

Ridicarea capcanelor nu poate fi oprită. Mi-am acoperit ochiul și am terminat tura.

La noi la bord a filmat televiziunea japoneză — Japonia este unul dintre principalii cumpărători angro de crab. Nu era un show în stilul „Deadliest Catch”: fiecare zi pe mare înseamnă bani, nu puteam înscena cadre. Dar filmul despre munca pe navele norvegiene de crabi a ieșit excelent. Păcat că a fost difuzat doar la televiziunea japoneză.

Toată cursa am stat pe poziția „numărul unu” — ridicam capcanele și le trimiteam pe puntea inferioară. Hainele tuturor sunt la fel, de aceea le pictam în feluri diferite; eu mi-am desenat o ancoră pe spate, ca geaca să fie ușor de recunoscut. Am absolvit școala de arte „Hiusov” din Chișinău, băieții au observat asta și au început să-mi ceară să desenez pe lucrurile lor. Așa m-a ținut minte căpitanul — drept artist.

Echipa de punte participa întotdeauna la acostare. Pe o navă de crabi există două echipe — fabrica și puntea; documentele sunt aceleași pentru toți, dar mă bucur că am ajuns tocmai pe punte. În acești ani am stăpânit toată meseria de marinar. Unii lucrează ani de zile în fabrică și nu cunosc niciodată adevărata meserie a mării.

Navele de crabi care lucrează în sectorul norvegian al Mării Barents se ajută întotdeauna una pe alta — chiar fiind concurente. Se întâmplă ca o navă să aibă nevoie să transmită sau să ia ceva; sau aflăm cine merge la țărm, ca să ia coletul altcuiva și să nu fie trimisă o navă întreagă pentru el. În ciuda concurenței, pe mare ne ajutăm unii pe alții.

Dăm adesea peste peștii-lup tigrați: intră în capcanele pentru crabi și mănâncă crabul cât timp acesta este neajutorat înăuntru. Așa că captura noastră accidentală obișnuită este peștele-lup.

Ne pregătim de ridicarea capcanelor în condiții de gheață, dincolo de Cercul Polar de Nord; adâncimea aici este de circa 300 de metri. Sunt îmbrăcat cu geacă, pantaloni și mănuși de cauciuc — gata să ridic geamandurile. Când vine gheața, cauți mult timp geamandurile, apoi tragi cu o ancoră-pisică specială din metal ca să scoți capcanele. În astfel de momente e foarte frig: stai pe punte, nu știi când va începe lucrul și cum să te îmbraci — iar el poate începe în orice secundă.

Echipajul „Polaris”: Vova din Transnistria; secundul Oleg Petrovici; doi frați din Moldova; Stepan; Stanislav Lușmanski; bocmanul; șeful fabricii și căpitanul norvegian, care a lucrat mulți ani cu echipaje rusești. Renat Besolov a rămas timp de doi ani cel mai tânăr membru al echipajului acestei nave de crabi.

Când lucram deja de mult timp pe navă, mecanicul nostru a plecat acasă și era nevoie de un înlocuitor — m-au luat pe tura a doua. Cât timp el dormea, eu controlam alimentarea cu freon, ca congelarea crabului să decurgă cum trebuie. Nave cu freon mai rămăseseră doar câteva în Norvegia: instalațiile sunt periculoase. Dacă se fumează în apropiere sau există o scurgere, la vârful țigării se poate forma fosgen — gazul de luptă din Primul Război Mondial. Locul e periculos, dar noua funcție era interesantă.

Chiar și lucrând pe mare, pe punte umbli mereu cu noroi pe față. Capcanele se așază pe fund, prind stratul de argilă, iar când le ridici, noroiul se împrăștie pe toată puntea — îl speli mereu, la fel și fața. Deja după prima cursă am încetat să mai fiu un „turist al mării”: petreci prea multe zile pe marea deschisă și rece, iar apoi îți vine să stai cât mai departe de apă.

De fiecare dată când vii să-ți schimbi mănușile, ești obligat să le pui la uscat pe ale altora — dacă cineva le-a lăsat ude. Așa se mențineau la noi ordinea și lucrul în echipă: uscătoarele nu ajungeau, iar mănuși erau multe. Fiecăruia ar trebui să-i revină cam trei perechi la uscat, dar pe unele poziții mâinile se udă mai repede — și trebuie să reușești și să te usuci, și să rămâi în relații bune cu restul echipajului.

Am încercat diferite cagule și haine ca să mă protejez de stihii. S-a dovedit că cagulele groase se acoperă repede cu zăpadă și îngheață — nu mai vezi nimic. Cea mai bună variantă este să te îmbraci astfel încât să-ți fie ușor frig și să folosești bufuri subțiri. Când începi să te miști, te încălzești și nu transpiri. Dacă te îmbraci prea gros — transpiri și te îmbolnăvești.

Cu astfel de capcane mari de tip „valiză” pescuiesc americanii; norvegienii au încercat, dar sunt prea voluminoase și nu acoperă toată suprafața careurilor de pescuit. Pentru fiecare e nevoie de o macara, iar dacă într-un punct sunt doar câțiva crabi, o capcană de câteva sute de kilograme nu se justifică. Capcanele aduse de „Polaris” au rămas pur și simplu pe țărm — s-a decis să se lucreze cu unele mai simple și mai ușoare.

Când macaraua lucrează cu capcane și geamanduri grele, o parte a punții nu este vizibilă pentru macaragiu — aceasta este „zona oarbă”. Acolo stau eu și dau semnale, ca încărcătura să meargă precis și nimeni să nu fie rănit.

Istoria „Polaris” s-a încheiat în 2017. Am fost prinși de o furtună, iar un sloi de gheață a lovit pupa navei de crabi cu fund plat — Marea Barents este acoperită de gheață cea mai mare parte a anului. Sloiul a împins arborele cu elicea câțiva metri în afară și am ajuns la țărm cu o singură elice. Apoi — o serie de reparații și dificultăți ale companiei. S-a decis vânzarea navei în Rusia; acum lucrează în Marea Barents sub pavilion rusesc, cu numele „POLAR ENTERPRISE”.

„Polaris” va rămâne pentru totdeauna printre cele mai calde amintiri. Cu mulți din echipaj ținem legătura și astăzi: unii au devenit ofițeri de navigație și căpitani, alții — mecanici, alții s-au apucat de afaceri și și-au schimbat domeniul. A fost un început minunat. Iar eu am ales să-mi continui cariera pe mare.

„Polaris” va rămâne pentru totdeauna printre cele mai calde amintiri. Iar eu am ales să-mi continui cariera pe mare.