Stormhav — palangrierul pe care a lucrat Renat Besolov

A fost cea mai nouă dintre toate navele pe care am lucrat. Aici totul era făcut de la zero și după ultimul cuvânt al tehnicii: cabine noi, lenjerie, punte. La capitolul confort, „Stormhav” ieșea mult în evidență.

Când le arătam cabina colegilor de la vechiul loc de muncă, auzeam: „Asta e de ofițer?” Nu — o cabină obișnuită de marinar pentru două persoane. Încălzire în pardoseală, masă și scaun, loc pentru valiză și lenjerie, aspirator propriu, loc de uscare, un șemineu care funcționează permanent cu reglarea temperaturii, duș separat cu toaletă și pardoseală caldă. Pe perete atârna chiar și un tablou — totul după ultimul cuvânt al tehnicii.

În cabină locuiesc câte doi — unul pe patul de sus, celălalt pe cel de jos. Cartul se împarte astfel încât, cât timp unul doarme, celălalt lucrează. Până la urmă, practic locuiești singur în cabină: colegul e mereu de cart, apoi vă schimbați. Foarte comod — teoretic sunteți doi, dar de fapt ești mereu singur.

A fost prima mea experiență pe un palangrier. Nava este dotată cu un sistem complet automatizat de lansare a palangrului — circa 40.000 de cârlige încărcate pe sectoare. Fiecare cârlig este momit automat cu hering. Fiecare membru al echipei de punte are sectorul său și practic propriul indicator de productivitate: pe puntea de comandă se văd datele de la senzori pentru fiecare sector. Căpitanul vede în timp real calitatea momirii și poate suna pe punte: „Michael, încarcă mai bine”. Pe lângă palangru, nava lucrează și cu plase (garn).

La pește sunt vizibil mai puține unelte de pescuit decât pe o navă de crabi, unde lucrezi cu mii de capcane. Aici multe sunt automatizate: în fabrică lucrezi cu fiecare pește direct, dar pe punte nu tragi cu mâinile fiecare metru de frânghie. De aceea e mai interesant și mai ușor. Se folosește o frânghie rezistentă, cu patru fire — ca să țină peștele.

Până atunci nu lucrasem niciodată într-o fabrică de pește — și am fost surprins cât de complicat e totul față de nava de crabi. La crabi există un singur produs, crabul de zăpadă, sistemul este pus la punct și cu timpul lucrezi aproape pe pilot automat. La pește însă se prindeau circa cincizeci de specii, iar fiecare se sorta și după greutate: până la 500 g, 500 g – 1 kg, 1 – 1,8 kg și peste 1,8 kg. În plus, fiecare lot se ține separat — prins cu plasa sau cu cârligul — și nu se amestecă. Combinațiile sunt enorm de multe: trebuie să identifici corect peștele, să alegi categoria, să notezi totul în tabele și să nu greșești. Multe denumiri le auzeam pentru prima dată în viață.

În fabrică eram doar trei, iar unul dormea mereu și, când se trezea, îl schimba pe altul — așa că practic în fabrică erau permanent doi. Era destul ca unul să plece și rămâneai singur pe toată fabrica: alergi într-un capăt să deschizi vanele, ca peștele să se îmbibe cu apă și să se sângereze; în celălalt — să scoți și să ambalezi blocurile gata; apoi tai repede codul la un aparat special. O muncă foarte solicitantă. Niciodată înainte nu lucrasem cu cuțitul tot cartul fără pauză — literalmente nu-l lași din mână tot voiajul.

Înainte de prelucrare, înmuiam întotdeauna mai întâi peștele în apă curgătoare ca să-l sângerez. Doar după ce stătea timpul necesar, peștele mergea pe transportor — iar apoi urmau eviscerarea și congelarea. Aceasta era una dintre îndatoririle mele, alături de tipărirea etichetelor, pregătirea echipamentului de congelare, sortare, ambalare și stivuirea producției finite în cală.

Când am ajuns pe navă, nu cunoșteam nicio specie de pește. Era greu să le deosebesc: există două specii asemănătoare la înfățișare, iar diferența e dată de o dungă albă subțire. Am petrecut mult timp ca să învăț denumirile, pentru că în fabrică tipărești singur etichetele, iar o denumire greșită pe pește este o abatere foarte gravă. Din fericire, n-am făcut astfel de greșeli: mai bine verifici și întrebi încă o dată.

Uneori apăreau halibuți mari — unul ca acesta are probabil peste o sută de ani. Fiecare pește se prelucrează în felul său: halibutul nu încape în camera de congelare, de aceea se prelucrează într-un mod special și se atârnă în cală pentru congelare completă. Aici am acumulat o mare experiență în prelucrarea diferitelor specii. Din această experiență s-a născut apoi tabelul de clasificare a tuturor fructelor de mare din cursul principal BFISHERMAN.

Printre capturile de pește alb apărea și bibanul roșu de mare — încă una dintre zecile de specii pe care trebuia să le recunoaștem, să le sortăm și să le ambalăm corect în fabrică.

Acest pește este grenadierul (macrurus). Pe rețelele sociale circulau la un moment dat fotografii cu el, însoțite de afirmația că marinarii ar fi găsit un monstru neobișnuit, dar nu are nimic supranatural: nu este o specie străveche sau preistorică, ci un pește modern de adâncime. Trăiește la adâncimi de la 50 de metri până la peste doi kilometri — de aici și aspectul neobișnuit.

Începătorii din flota de pescuit primesc cât cei experimentați — la fel ca pe nava de crabi. Diferență de salariu practic nu există: salariul minim în Norvegia este reglementat pe ramuri și toți primesc la fel. Să plătești mai puțin nu se poate nici dacă ai vrea — legea nu permite.

Cu mine în fabrică lucra un băiat de 16 ani — practicant de la școala de marină (sunt numiți „oprintes”, lærling). Făcea aceeași muncă fără nicio scutire. Când nava ia un astfel de practicant, primește o cotă suplimentară — câteva tone de cod plus capturi accesorii, ceea ce e destul de avantajos; în schimb practicanții înșiși primesc un salariu mai mic.

Bucătarii la noi câștigă circa 10.000 de euro pe lună — peste 100.000 de coroane norvegiene. Bucătarul lucrează mereu, pe orice vreme: să gătești când totul se clatină e greu, dar merită. Ca bucătari lucrează adesea străini, uneori și norvegieni; puțini au o pregătire de specialitate completă.

Pe navă se pot comanda multe — prin bucătar iese vizibil mai ieftin. Berea fără alcool bucătarul o comandă din timp de la angrosiști, iar apoi îți ridici comanda la bord; banii se rețin din primul salariu. Cele mai căutate sunt țigările, snusul, băuturile energizante și băuturile carbogazoase, suplimentele sportive. Dar toate acestea se distribuie doar în afara zonei de 12 mile de la țărm.

Aveam un dulap metalic. Pe navele noi arată mai scump și mai solid, dar există o problemă: închizi ușa, pui ceva ud — și nu se usucă. Mult mai practice sunt uscătoarele deschise sau pur și simplu cârligele pe perete lângă calorifer: lucrurile se încălzesc și se usucă natural. Cutia metalică arată grozav, dar e ineficientă — și la următorul cart uneori trebuie să îmbraci salopeta încă udă.

Curățenia pe „Stormhav” o făcea fiecare membru al echipajului: să ții o femeie de serviciu pentru 12 oameni e prea costisitor. Fiecare avea lista sa — în ce zi și de ce încăperi răspunde. Astfel economiseam banii pentru femeia de serviciu și practic îi primeam la salariu. Toate documentele stăteau în mess-room, sala comună — le puteai consulta.

Căpitanul navei „Stormhav”, Jon-Atle Bjørnø, este un om cunoscut. În februarie 2025, micul său seiner de pescuit s-a răsturnat în apa înghețată lângă insula Sørøya; el și partenerul său au ajuns peste bord. Circa douăzeci de minute s-a menținut la suprafață; temperatura corpului i-a scăzut la valoarea critică de 30 de grade. L-a salvat un concurs de împrejurări: elicopterul de salvare al Escadrilei 330 tocmai încheia un exercițiu în apropiere, a captat instantaneu semnalul de primejdie și a sosit literalmente în cinci minute. Ambii pescari au fost salvați. După câteva săptămâni, Jon-Atle s-a întors la pescuit, iar de atunci se ocupă activ de siguranța pe mare.

Eram nou în această companie. În acea perioadă, colega mea Ania, care lucra pe punte, a ridicat un subiect important — consumul de substanțe interzise pe nave și hărțuirea femeilor în industria norvegiană a pescuitului. Din câte știu, Ania a declarat public că a fost hărțuită de unul dintre șefi; personal nu am fost martor și nu pot confirma sau infirma acuzațiile concrete. Cu toate acestea, povestea a avut un ecou larg: despre „Stormhav” a scris presa norvegiană, subiectul a ajuns la televiziunea națională, iar Ania a început să fie invitată la dezbateri despre condițiile de muncă și situația femeilor în domeniu.

În Norvegia se filmează emisiunea „Toll” — despre munca vameșilor pe mare, în aer și pe uscat. Odată echipa de filmare a venit și la noi pe „Stormhav”. Atunci a fost depistat la bord un om care consuma droguri — deși nu se vedea deloc pe el: un om obișnuit, normal, doar că uneori i se schimba starea de spirit. Pentru mine a fost o surpriză.

Uneori ajungeau pe navă băieți din medii apropiate de lumea interlopă — unii cu condamnări, dar de mult reintegrați social. Nu-i poți deosebi: sunt la fel ca toți ceilalți — muncesc, respectă regulile navei, și oricine poate fi concediat pentru o încălcare. Așa că uneori întâlnești oameni interesanți, cu propria lor poveste.

O scurtă pauză între procesele din fabrică. Cu un program încărcat, astfel de pauze le prețuiești în mod deosebit — să apuci să bei apă, să-ți tragi sufletul și apoi din nou la treabă.

Începutul unei furtuni. Cu cât nava e mai mică, cu atât se leagănă mai tare — iar „Stormhav” era mai compactă decât navele mele anterioare, și ruliul se simțea serios. Trebuia să te obișnuiești și să lucrezi mai departe orice ar fi.

Cu cât nava e mai mică, cu atât e mai expusă valurilor și cu atât o aruncă mai tare dintr-un bord în altul. „Stormhav” este mai mică decât navele pe care lucrasem înainte — și ca deplasament, și după ceilalți parametri. De aceea trebuie să te obișnuiești cu ruliul și să lucrezi cu orice preț.

Pe navele mici, tot ce nu e fixat riscă să cadă: chiar și fără furtună, cel mai mic val poate răsturna ceva, de aceea e mai bine să legi mereu totul. Iată, de exemplu, noaptea bucătarul leagă ouăle, ca până dimineață să ajungă la temperatura camerei și să poată fi folosite.

Echipajul nostru. Prin tradiție, îi rog mereu pe băieți să ne fotografiem cu nava în fundal, ca să păstrez amintirea voiajului. A fost ultimul meu voiaj pe „Stormhav”: atunci pe navele de crabi salariul era mai mare și mai interesant, iar eu voiam să ajung pe un trauler, pe un palangrier mai mare sau să mă întorc la crabi. În plus, programul de 16 ore pe zi s-a dovedit prea greu pentru mine — pe o navă de crabi poți lucra 12 cu 12 și să câștigi la fel. Lucram în Marea Norvegiei și Marea Barents.