Hunter — a doua navă de crabi pe care a lucrat Renat Besolov

Primul lucru care mi-a sărit în ochi la sosire a fost că eram singurul străin: vorbitori de rusă la bord nu existau deloc. Tocmai aici a început să mi se dezvolte cu adevărat engleza. Să pleci acolo unde nu cunoști pe nimeni, pe o navă complet nouă — de pescuit, transformată pentru crabi — era înfricoșător. Dar la bord s-a dovedit a fi destul de confortabil.

Pe navă se făceau periodic exerciții. Al doilea meu rol în caz de urgență era cel de pompier: verificam echipamentul și urmăream ca totul să funcționeze corect.

M-a surprins plăcut că întregului echipaj i se dădeau salopete complet noi — nu trebuia să porți vechiturile altora, ca pe prima mea navă de crabi „Polaris”. Compania cumpăra echipament nou, tu îți alegeai mărimile, iar banii se rețineau din primul salariu. Comod: nu trebuie să alergi prin magazine.

Uneori în capcane intrau rechini polari: din curiozitate își băgau capul în gurile capcanelor și nu mai puteau ieși. Rechinul polar este inofensiv și crește extrem de lent — cam un centimetru pe an. În această fotografie țin doar capul: înseamnă că exemplarul avea peste o sută de ani.

În acei ani era răspândită realimentarea pe mare. Dacă captura era slabă, iar combustibilul se termina, nu avea sens să mergem în port — ne alimentam direct în careurile de pescuit. Adesea ne alimenta un tanc petrolier rusesc; de la el se alimentau și alte nave de crabi, ceea ce era avantajos pentru ambele părți.

Pe atunci mi se părea că câștig mult după standardele est-europene. Dar, ajungând în Tromsø, m-am îndrăgostit de casele de lângă apă și m-am uitat la prețuri — între jumătate de milion și un milion de dolari pentru un apartament. Și am înțeles: chiar și la cea mai periculoasă muncă din lume nu-ți vei permite curând o asemenea locuință. Atunci am început să mă gândesc cum să reinvestesc banii câștigați, ca într-o zi să trăiesc acolo unde vreau.

Navele de crabi care lucrează în Marea Barents în partea norvegiană se ajută mereu între ele — chiar fiind concurente. Cineva are nevoie să trimită sau să ia ceva; aflăm cine merge la țărm, ca să ia coletul altuia și să nu fie trimisă o navă întreagă pentru el. În ciuda concurenței, pe mare ne ajutăm unii pe alții.

Testam periodic barca. Contrar opiniei larg răspândite „te scufunzi — lansezi barca și te salvezi”, nu funcționează așa: lansarea și pornirea ei cer timp, iar ea poate naviga doar pe apă liniștită, fără valuri. Este mai degrabă un mijloc de a transmite o încărcătură mică pe altă navă sau de a inspecta bordajul din exterior; în golf mergeam cu ea la magazin. Pentru salvare reală există bărci de salvare și plute, iar aceasta este o șalupă rapidă — mai mult pentru treburi mărunte decât pentru salvare.

Norvegiana „Hunter” era mai confortabilă decât prima mea navă de crabi „Polaris”: punți încălzite, o stewardesă care spăla și usca hainele, spăla podelele. Nu existau ture suplimentare de curățenie după schimb. Erai doar pescar de crabi: producția era descărcată de hamali, nu de echipaj. Sistemul era deja mai aproape de flota norvegiană — spre deosebire de prima navă, unde marinarii făceau totul, iar compania economisea la orice.

Munca pe puntea unei nave de crabi se reduce la două acțiuni: ridicarea capcanelor și lansarea lor. Ridicarea durează aproximativ o oră — o oră și douăzeci, lansarea — cam jumătate de oră, în funcție de navă. În pauze apuci să-ți schimbi mănușile, să bei apă — și mai departe. De obicei e non-stop: lansare, ridicare, din nou lansare. Pe o linie se prind 200 de capcane; o navă de crabi din Norvegia are de obicei 40–45 de linii.

Trebuia să fixăm ceva la prova, iar afară era furtună, vânt în rafale. La temperaturi negative, toată prova lui „Hunter” îngheța: apa de mare ajungea pe punte, nu apuca să se scurgă și îngheța. Gheața trebuia spartă pentru a păstra centrul de greutate. Pe „Hunter” prova era aproape deschisă, așa că spărgeam gheața aproape la fiecare a doua tură.

Pe „Hunter” am lucrat tot pe punte și mă bucur de asta: o construcție a navei cu totul diferită, altă tehnică. Dacă pe „Polaris” era o „groapă” (în rusă — „koșara”), unde se așezau parâma principală și liniile, pe „Hunter” erau două tambure — nava fusese doar transformată dintr-una de pescuit. Principiul e același: pe frânghie se prind capcane, greutăți, geamanduri — dar munca pe punte diferă vizibil. Așa am căpătat o experiență bună pe nave diferite.

Într-una dintre curse a venit un coleg nou pe nume Kim — peste zece ani lucrase doar în flota de pescuit, iar crabul era o noutate pentru el. Așa am aflat că la pește se lucrează mai ușor: acolo multe sunt automatizate, iar pe o navă de crabi literalmente fiecare capcană o scuturi și o tragi cu mâinile. Kim a povestit că în patru luni la pește a câștigat aproximativ 100 de mii de euro — n-am crezut până nu mi-a arătat fluturașii de salariu. A spus că la crab nu se mai întoarce. Dar totul depinde de sezon; cu timpul, distribuirea bonusurilor pe navele de crabi a devenit mai corectă, iar acum se pot câștiga 10–20 de mii de euro pe lună (în coroane, după impozitare).

Le spuneam mereu colegilor: cursa se va termina, banii câștigați pe mare la fel — și vor rămâne doar fotografiile. Și îi fotografiam constant pe băieți pe punte. Asta s-a dovedit, în mod neașteptat, un avantaj: așa te împrietenești mai ușor. Aproape nimeni nu are nimic împotrivă să fie fotografiat — oamenilor de obicei le face plăcere, doar că se jenează. Apoi îți cer singuri pozele, te adaugă pe rețelele sociale, schimbă contacte — și în câteva zile ești prieten cu tot echipajul. În schimb, îi rugam să mă fotografieze și pe mine.

Când intri în port, la fiecare fabrică de procesare a peștelui resturile organice de pește sunt aruncate înapoi în apă — iar lângă țărm se hrănește o cantitate uriașă de crabi regali. Îi poți prinde cu undița, cu mini-capcane sau aproape cu mâinile goale.

În timpul liber, pe navă se fac mereu lucrări de reparații. Cineva propune îmbunătățiri: cum să accelerezi procesele sau, dimpotrivă, să reduci efortul, astfel încât cu același rezultat să faci mai mult și mai comod. Pe o navă de crabi nu sunt apreciate doar brațele de muncă — toți știu să taie, să sudeze, să vopsească și să facă diverse lucrări suplimentare.

Odihnă în timpul trecerii între liniile de capcane. Renat Besolov — în stânga. Alături, un marinar care locuia în Noua Zeelandă: la fiecare patru săptămâni zbura din Noua Zeelandă în Norvegia la muncă și înapoi. Mai departe — șeful fabricii, un tânăr de doar 23 de ani; un coleg cu părul lung, care lucra pe punte; și o fată marinar, care lucra tot pe punte. Prima fată pe punte pe care mi-o amintesc — și se descurca la egalitate cu bărbații, lucru care m-a surprins foarte tare.

Într-o cursă lucra cu noi Vitali, care servise în Afganistan încă în armata sovietică. Încărcând crabi în mașina de crabi, dintr-un motiv neclar nu a apăsat butonul de urgență, iar lama i-a tăiat mâna — au fost afectate degetul mic și antebrațul până la cot. Rana a fost cusută direct pe navă; tendoanele nu au fost atinse — mâna se mișca. I s-a propus evacuarea cu elicopterul, dar a refuzat. I s-a spus că poate să nu lucreze până la sfârșitul cursei — iar el, a doua zi, și-a înfășurat mâna într-o pungă și a ieșit la tură să lucreze cu o singură mână. Un respect enorm. Atunci am înțeles de ce armatorii norvegieni îi apreciază pe străinii din țările CSI: muncesc până la capăt.

Am fost surprins să văd pe o navă de crabi o fată — și nu în fabrică, ci pe punte. Mai târziu am aflat că pentru Norvegia este ceva normal: o femeie pe navă aduce noroc, nu necaz, iar armatorii norvegieni nu împart oamenii după sex. Dacă omul face față muncii, este angajat permanent, chiar dacă e fată. Multe dintre ele, după cum m-am convins, se descurcă chiar mai bine decât bărbații — poate au o altă rezervă de rezistență.

După sezon, nava a intrat în reparații, iar doritorii au rămas să vopsească și să facă mici lucrări tehnice. M-a impresionat în mod deosebit că proprietarul și-a luat pentru vară fiul — un băiat de vreo doisprezece ani — să lucreze cu noi. Mie mi-a spus: „Renat, tu ești șeful, ai grijă de el”. Copilul, cum se întâmplă, a lucrat câteva ore, a obosit, s-a dus după înghețată — iar noi nu putem pleca, lucrăm. Proprietarul, milionar în dolari, a venit și a cerut ca fiul lui să lucreze și să mănânce împreună cu toți ceilalți. Admirabil: copiii unui asemenea om nu sunt deloc obligați să muncească, iar băiatul muncea la egalitate cu echipajul.

Sezonul de pescuit de crabi s-a încheiat. Aveam o regulă: după ce termini munca, poți alege orice punct de pe glob — compania îți cumpără bilet până acolo. Am ales Bulgaria, Sunny Beach, pentru odihnă — iar peste câțiva ani chiar m-am stabilit în Bulgaria, atât de mult mi-a plăcut acolo. Și o tradiție frumoasă: la debarcare să-ți faci o fotografie de amintire — înainte sunt mereu contracte și oportunități noi, iar fotografiile rămân pentru noi și pentru copiii noștri.